În data de 23 decembrie o biserică întreagă a fost arestată de către poliția iraniană. Pastorul Farhad Sabokrouh, soția sa, Shahnaz Jizani,  precum și toată adunarea —inclusiv copiii — au fost arestați, încărcați întru-un autobuz și duși într-o locație necunoscută. Biserica iraniană din localitatea Ahvaz face parte din organizația Assemblies of God.

Deși o parte dintre membri au fost eliberați mai târziu, păstorul și soția, alături de alți lideri au rămas în arest. Este al treilea an în care au loc asemenea raiduri în bisericile iraniene în timpul Crăciunului.

“Rugăciunea pentru biserica persecutată este ceva vital, afirma George Wood, președintele Assemblies of God, iar rugăciunile noastre în sprijinul fraților și surorilor noastre care trec prin persecuții feroce sunt așteptate cu disperare.”

Ultimatumul care a fost transmis duminică seara intensifică amenințarea împotriva creșinilor care trăiesc în nordul majoritar musulman. În zonă s-a declarat stare de urgență.

Boko Haram vrea să impună legea Sharia în toată țara. În ziua de Crăciun, organizația a coordonat o serie de atacuri cu bombe sau asalturi armate asupra bisericilor și serviciilor de securitate din cinci state.

Majoritatea victimelor provin de la atacul din Madalla, lângă capitala Abuja, unde 35 de creștini au fost uciși la ieșirea din biserică.

Este pentru al doilea an consecutiv în care Boko Haram a pus în scenă atacrui împotriva creștinilor. Anul trecut 32 de persoane au fost ucise într-o serie de atacuri cu bombe în Jos, tot în seara de Crăciun.

Barnabas Fund, organizația care a transmis lumii vestea despre acest ulrimatum, a avertizat chiar înainte de Crăciun că sezonul sărbătorilor poate reaprinde violențele împotriva creștinilor din țările islamice. Nigeria este doar una dintre țările în care violența a escaladat anul acesta.

Să ne rugăm pentru frații noștri persecutați, de parcă noi înșine am fi amenințați.

Anii în care am slujit în Constanța – alături de o echipă locală foarte dedicată – au însemnat multe provocări și multe împliniri. Rămân experiențe de viață de neuitat, din care am avut atât de multe de învățat! Domnul a fost bun și ne-a binecuvântat în multe feluri.

De-a lungul celor cinci ani, am ordinat câțiva diaconi, prezbiteri și un păstor. Pastorul Lucian Rotaru, absolvent al ITP și un fiu al Bisericii Betel are toată susținerea necesară în cadrul Bisericii, fiind și pentru prima oară în istoricul bisericii când Biserica are un păstor local, angajat și susținut cu normă întreagă pentru a sluji bisericii.

Cred din toată inima că Lucian și echipa de slujitori din Constanța iubesc lucrarea Domnului, sunt capabili de scarificii și sunt pregătiți să facă din Biserica Betel o prezență vie în orașul Constanța și în împrejurimi.

Ultimul botez din 2011. Pastorul Lucian Rotaru este în stânga mea (partea dreaptă în fotografie). Botezători: Iacob Nocolae și Gabi Schmalberger

Sunt recunoscător pentru echipa pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o pentru a sluji în Medgidia și împrejurimi. Suntem în prezent în echipa aceasta 3 păstori, 2 prezbiteri și 8 diaconi. Dintre cei prezenți în imagine, 8 sunt absolvenți ai ITP, iar alți 6 ai CRST.

Dintre membrii echipei de slujire, 15 sunt căsătoriți, iar 5 sunt necăsătoriți. Cu o singură excepție, și partenerele de viață ale slujitorilor sunt credincioase.  Lipsesc din imagine două surori care slujesc în misiunea externă, în Asia. Avem în schimb cu noi o misionară din America, Cindy Grechman.

Această poveste nu am trăit-o, ci am auzit-o. Mi-a povestit-o un moşneag legendar de pe uliţa copilăriei mele, în Gorjul submontan, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul, iar viaţa cu nemurirea.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Au fost odată vremuri atât de sălbatice, încât eliberarea din puşcării a deţinuţilor politici a părut o măsură de mare umanism a Înţeleptului Conducător, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nici nu mai conta că, înbunătatea lui, acelaşi conducător domnise peste o ţară de deportaţi şi deţinuţi politici, dintre care mulţi şi-au lăsat oasele prin nesfârşitele lagăre ale ţării.

A fost odată o iarnă grea, cu geruri năprasnice şi cu omăt până la brâu. Într-o căsuţă de bârne, acoperită cu şindrilă, trăiau o femeie necăjită, despre care lumea zicea că-i văduvă, şi trei copii mititei, despre care se vorbea că-s orfani. Nimeni nu-l văzuse mort pe tatăl copiilor, dar de mai bine de cinci ani, de când fusese ridicat, nu se mai ştia nimic de el. Nu venise nicio înştiinţare de deces, nicio telegramă, nimic; doar o vorbă adusă cine ştie de cine, cum că Ion al Morăriţei a murit în închisoare.

Au fost odată doi băieţi şi-o fată, cu vârste de 10, 8 şi 5 ani, care în seara de Crăciun a anului 1963 au îmbrăcat haine groase, şi-au pus ciorapi şi mănuşi de lână, croşetate de mama lor, au îndesat pe cap căciuli cu urechi şi au pornit prin sat cu Moşul. Băiatul cel mare şi-a acoperit faţa cu o barbă lungă, de lână lipită pe un carton prins pe după urechi cu elastic, şi astfel a devenit Moş Crăciun.

Cei trei prichindei au început să colinde din capul satului. Prinşi cu o treabă atât de serioasă, uitaseră şi de frig, şi de foame. Înaintau cu greu prin troienele de pe uliţă, iar zăpada continua să se aştearnă peste potecuţa croită printre nămeţi. Ningea ca în poveşti.

Erau gospodari de tot felul: unii, ştiindu-i copii buni şi necăjiţi, îi primeau în ogradă şi le îndesau merinde în traistă şi bănuţi în buzunar; alţii, având de-a face cu odraslele unui duşman al poporului, îi alungau cu vorbe de ocară. Unul chiar a pus câinii pe ei, strigând în noapte: să nu vă mai prind pe-aici, orfanilor! Dar cei mai mulţi îi chemau în casă, pentru a-i omeni şi a-i pune lângă sobă, să se dezmorţească.

La răscrucea de la biserică, micuţii colindători au zărit o mogâldeaţă care venea spre ei, dinspre uliţa principală. Fantoma înainta greu, părând că se opreşte la fiecare pas. Şi dacă este adevăratul Moş Crăciun? - s-au gândit copiii.

Când s-au apropiat la câţiva paşi, omul a tuşit înfundat, ca şi cum îl măcina o boală de plămâni. Nu, acesta nu poate fi Moş Crăciun. Nu are nici barbă, nici sanie, nici măcar un sac cu daruri pe umăr.

„Bună seara, mă, copii”, zise fantoma, „aţi plecat cu colindatul?” „Bună seara, nene… Moş Crăciun”, răspunse, stingheră, fetiţa. Fratele cel mare îi dădu un ghiont cu cotul, să tacă, pentru că… Pentru că acela nu era Moş Crăciun, ci mai mult decât atât: era tatăl lor, care dispăruse din sat de cinci ani şi două luni, pe când băiatul cel mare avea 5 ani, băiatul cel mic trei ani, iar fetiţa nu se născuse încă! Era tatăl lor, iar băiatul cel mare – care şi-l amintea vag, ca pe un om bun care cândva, la facerea lumii, îl purtase în cârcă şi-l dusese la scăldat – a simţit atunci, pe loc, în întunericul luminat de zăpada albă, că acela şi nimeni altcineva este tatăl său, este tatăl lor, este Moş Crăciunul care-i lipsise cinci ani la rând! Ceilalţi doi copii au priceput atunci că nu mai erau orfani, iar mama lor nu mai era văduvă. Nimeni nu va mai râde de ei că sunt orfanii văduvoaiei, nimeni nu va mai îndrăzni să pună câinii pe ei!

Bine-ai venit, tată!

Bine v-am găsit, copiii mei!

Să vezi ce-o să se bucure mama!…

Spre casă au plecat patru mogâldeţe îngheţate, dar fericite. A fost cel mai frumos Crăciun de pe uliţa copilăriei, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei, care nu va veni niciodată. 

Grigore Cartianu este redactor-şef Adevărul

Sărbători fericite din partea familiei Croitor!

Contăm pe rugăciunile prietenilor!

Până atunci, din defect profesional probabil, am remarcat că Namibia își are și ea idolii ei. Strada Fidel Castro este o arteră importantă din capitala Namibiană. Trăiască pretenia dintre popoare!