Chemare la post și rugăciune


Un apel la rugăciune și post foarte necesar și mult așteptat. O posibilate de mobilizare pentru biserica din România, în unitate și cu credință, pentru a cere Domnului să aducă o transformare în țara noastră. Suntem la 25 de ani de la Revoluție și nu îmi amintesc să mai fi existat o astfel de chemare din ianuarie 1990. Să fie semnul unui nou început?

Consiliul Bisericesc cheamă toți credincioșii penticostali la un timp de 3 zile de post și rugăciune, în zilele de joi – 28, vineri – 29 și sâmbătă – 30 mai a.c., înainte de sărbătoarea Cincizecimii – Pogorârea Duhului Sfânt.

Ne rugăm Domnului cu stăruință pentru o revărsare abundentă a Duhului Sfânt peste bisericile noastre, printr-o ungere proaspătă, aducătoare de har și de binecuvântare. De asemenea, ne vom ruga pentru țara noastră – pentru pace, ocrotire divină, îndepărtarea amenințărilor și pentru oamenii înălțați în dregătorii.

Rugăm păstorii bisericilor să anunțe această chemare în bisericile pe care le slujesc, așa încât toți credincioșii să ia cunoștință de această solicitare.

Consiliul Bisericesc își exprimă aprecierea față de cei care vor răspunde la acest apel, unindu-se cu toți ceilalți care vom avea zilele respective puse deoparte pentru post și rugăciune.

Preluare de pe http://www.cultulpenticostal.ro/acasa/

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | Un comentariu

Eveniment editorial – Lansarea a trei cărți despre biserică și comunism


Lansare 3 Carti

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , | 4 comentarii

Iubitorii limbii grecești: o unealtă pentru cei care au studiat-o cândva…


https://www.logos.com/zondervan-free-book-2015?utm_source=charismapublishing&utm_medium=email&utm_content=charisma-image&utm_campaign=promo-zondervan_ad_spend2015

Imagine | Posted on by | Lasă un comentariu

Cum mai definim azi erezia


Vasilică Croitor:

Puțini reușesc să trateze echilibrat un astfel de subiect, când pretutindeni în jur vedem „luptători ai luminii cu săbii învăpăiate”, gata să îi dea în vileag pe toți cei care nu au ajuns să gândească la fel ca ei.
Excelent articol!

Originally posted on Cu drezina:

 

Masacrul waldesienilor din Merindol (Sursa) Masacrul waldesienilor din Merindol (Sursa)

Nu știu care e situația în alte religii, dar creștinismul mereu s-a confruntat cu învățături care, pornind de la Biblie, s-au îndepărtat de ceea ce s-a considerat a fi învățătura sănătoasă. Povestea nu e însă chiar așa de simplă pe cât ar putea părea la o privire superficială.

Au existat situații în istorie când o erezie a devenit aproape dominantă – numeric și geografic –, fapt ce nu a atras însă după sine și vreo corectitudine teologică. E cazul arianismului, de pildă.

De asemenea, în scaunele episcopale și patriarhale au stat nu o dată ierarhi eretici, care au ucis și exilat apărători ai credinței adevărate. Maxim Mărturisitorul e unul dintre exemplele cele mai notorii, dar mulți alți episcopi și teologi au avut de suferit – din partea creștinilor, nu a păgânilor! – de pe urma dreptei credințe.

Pare-se că și timpul a…

View original 817 more words

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Biserica sub comunism, interviu Alfa Omega TV


Acest articol reprezintă transcrierea interviului acordat postului Alfa Omega TV în noiembrie 2014, transcriere publicată ulterior în revista AOTV. Mai jos sunt și înregistrările video. A fost primul interviu dat „la rece”, în care a fost discutată esența cărții.

vasilica croitor material extras cavvasilica croitor interviu
Un interviu de exceptie despre Biserica evanghelica in perioada comunista (cu accent pe Biserica Penticostala din care pastorul V. Croitor face parte), bazat pe un studiu prelungit al arhivelor Securitatii. Este prezentata istoria si o radiografie a starii Bisericii in perioada comunista, tehnici de control, persecutie si compromitere a liderilor Bisericii de catre autoritatile comuniste, forme de rezistenta a crestinilor, problema restaurarii „turnatorilor” care au colaborat cu comunistii. La final, este prezentata nevoia de reforma a Bisericii pe 3 nivele – reforma morala, institutionala, spirituala – precum si tranzitia de la program de biserica la o abordare relevanta pentru societate.

Sunt născut în Suceava, dar din 1997, când am terminat Institutul Teologic Penticostal – și totodată anul în care m-am căsătorit – împreună cu soția ne-am mutat în Medgidia. În anii aceștia am slujit pe plan local și în regiunea noastră, dar totodată Dumnezeu a sădit în inima noastră dorința pentru misiunea externă, pentru dezvoltarea vieții spirituale a Bisericii.

Au fost mai multe lucrări noi care au fost inițiate în zona noastră. În aceeași perioadă am considerat că e bine să ne cunoaștem istoria într-un mod mai aprofundat și, fără să fi planificat eu, fără să-mi fi imaginat asta cu ceva ani în urmă, Dumnezeu a deschis ușile în așa fel încât să pot să am accesul să studiez istoria penticostală din perioada comunistă.

Ați putea să vorbiți puțin despre elaborarea cărții dvs. “Răscumpărarea Memoriei“?

Nevoia de a ne cunoaște istoria este inerentă ființei umane. Trebuie să ne cunoaștem trecutul, să ne cunoaștem rădăcinile, să cunoaștem chiar și urcușurile și coborâșurile din formarea Bisericii. Chiar și înainte de pastorație, în perioada studenției, am dorit să cunosc ce s-a întâmplat cu Biserica Penticostală în formarea ei. Am realizat că dacă nu ne cunoaștem istoria – într-o țară în care am cunoscut o persecuție dură – aceasta se întâmpla din cauza unor motive dubioase. Cu timpul mi-am dat seama de ce nu s-a făcut mai mult pentru a recupera memoria noastră și de acolo vine și titlul cărții: „Răscumpărarea memoriei’’. Să scoatem memoria și să-i dăm locul care i se cuvine.

Am căutat prima dată să înțeleg temelia pe care a funcționat sistemul represiv împotriva Bisericii și am vorbit despre comunismul românesc, care este unic în multe aspecte. După aceea, am abordat contextul în care se afla mișcarea evanghelică, și în special Biserica Penticostală la momentul 1945, când România a intrat deja în sfera de influență sovietică, după care am vorbit despre instituțiile pe care statul le-a creat pentru a controla Biserica. Departamentul Cultelor a fost instituția care a avut un rol mult mai mare în relația cu Biserica decât Securitatea, pentru că Departamentul Cultelor a creat o politică, dacă pot să mă exprim așa, o știință de manipulare a Bisericii.

E o știință care ar trebui studiată ca oricare alta, o știință dusă la un nivel foarte înalt. A existat în laboratoarele Partidului Comunist o preocupare de a pune piedici în calea Bisericii, în același timp păstrând o fațadă, o aparență de libertate cu care comunismul să se poată lăuda în lumea vestică și să spună că Biserica e liberă, că Biserica se poate manifesta. Știința aceasta încă a rămas neexplorată. Eu cred că am făcut un pas, dar încă modest, în a analiza ce înseamnă un astfel de sistem statal susținut cu toate pârghiile politice și financiare ca să penetreze viața Bisericii.

În comunism, chiar și programul bisericii era controlat și supus aprobării. Ni se pare ireal acest lucru acum. Dați-ne un exemplu.

Programele Bisericii au fost preocuparea numărul unu, în special în ceea ce-i privește pe creștinii penticostali, pentru că aceasta era caracterizată în primul rând de spontaneitate. Noi, penticostalii, am spus că Duhul Sfânt călăuzește slujba. În Biserica Penticostală se întâmpla ceea ce spunea Pavel: „Dacă cineva are un îndemn, dacă cineva are o cântare, dacă cineva are o vorbă în altă limbă, o prorocie…” Exista cadrul. Se făceau cu rânduială lucrurile. Istoria arată lucrul acesta. Era un mediu propice pentru manifestarea darurilor spirituale. Erau oameni care deși nu aveau o legitimație, o ordinare recunoscută prin nu știu ce structuri, totuși aveau o autoritate apostolică. Erau niște lideri spirituali care efectiv nu erau numiți prin pârghiile acestea, dar dobândiseră o autoritate deosebită. Oamenii aceștia erau de fapt niște lideri care supravegheau întrunirile acestea și creau spațiu și pentru ceilalți. Este foarte interesant. Întâlnirile acelea lăsau loc pentru tot Trupul să se manifeste.

Asta definea o biserică penticostală la momentul anilor ‘44, ‘45 când România a intrat sub influența sovietică. În momentul acela, statul și-a dat seama că nu mai poate accepta această libertate în organizarea slujbelor și de aceea ei au inventat un cuvânt față de care eu acum am repulsie: “program”. Programul trebuia să fie afișat, uneori chiar pe plăci din marmură! Programul trebuia să fie de la ora cutare până la ora cutare, și doar în zilele aprobate. În felul acesta, viața nu-și mai putea urma cursul natural pentru Biserica Penticostală. Mai târziu, comuniștii au prins curaj și au căutat să creeze un fel de liturghie, să creeze o rutină care să fie ușor de respectat, dar care, de fapt, să suprime rolul Duhului Sfânt. Nu vorbesc despre o spontaneitate în care există haos, fără direcție, ci o spontaneitate în care devenim sensibili la vocea Duhului Sfânt și la ceea ce El are de spus în momentul acesta, nu cândva, după cum s-a hotărât la Departamentul Cultelor.

Biserica trebuia să rămână o Biserică vie, conectată la Duhul Sfânt. Cuvântul “program” le-a convenit comuniștilor și au reușit să-l implementeze nu doar la suprafață, ci în etosul nostru, în modul nostru de manifestare. Au fost foarte eficienți. Bisericile, după căderea comunismului, și la 25 de ani, unele dintre ele vorbesc cu naturalețe despre programul pe care îl respectă. De cele mai multe ori, cuvântul “program“ în sine, exclude noțiunea de călăuzire, ungere, spontaneitate, libertate, pe care Duhul Sfânt ar trebui să le aibă în întrunirile noastre. Descoperirea acestui aspect în documentele de arhivă m-a surprins și în final mi-a oferit răspunsuri.

De ce suntem unde suntem? De ce în România, după 1989, nu am văzut o trezire masivă și un impact masiv al Bisericii în societate? Într-o anumită măsură, în opinia mea, am rămas înregimentați în niște programe pe care le-au conceput alții, și care aveau interesul ca Biserica să fie lipsită de vitalitate. Acel gen de program, acea mentalitate pe care este structurat programul, trebuie schimbate în viața Bisericii. Trebuie lăsat loc pentru Duhul Sfânt, trebuie loc pentru inspirație, prospețime.Trebuie să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să ne spună ce are astăzi de spus Bisericii. Este una dintre cele mai importante informații pe care le-am desprins din studiul acestei istorii.

Era Duhul Sfânt cel care punea în poziții? Care era implicarea Securității și a Departamentului cultelor în controlul slujitorilor în Biserică?

Trebuie să evităm să gândim după structura pe care au construit-o departamentele Securității. Eu cred că Duhul Sfânt a pus mulți oameni în poziții și a folosit mulți oameni în lucrare în perioada aceea, chiar dacă nu toți au avut și o legitimație, chiar dacă nu toți au fost arondați unui sector, sau ca să folosesc terminologia lor: nu au fost „deservenți ai cultelor”. Duhul Sfânt a avut mulți „deservenți” ai săi, direct. Sigur, statul, și la ora respectivă, și cultele, ar fi dorit ca noi să-i considerăm slujitori doar pe acei oameni care purtau în buzunar legitimația ștampilată și care arătau că într-o anumită măsură se supun așteptărilor statului.

Dar Dumnezeu a avut foarte mulți oameni, a ridicat foarte mulți oameni. Biserica a crescut în ciuda faptului că a existat un Departament al Cultelor, în ciuda faptului că a existat o colaborare, în ciuda faptului că au fost lideri care au colaborat. Biserica a crescut datorită faptului că Duhul Sfânt a continuat să ridice oameni cărora le-a dat influență și El s-a manifestat în Biserica subterană ce a avut alte caracteristici decât în alte țări. A existat în România o Biserică subterană în paralel cu Biserica oficială, creștini care duminica erau în Biserica oficială, cântau în cor și respectau programul, dar de luni până sâmbătă activau cu precădere în Biserica subterană, fiind deconectați de ceea ce știa și ce voia statul să se întâmple. Oamenii aceștia intrau sub incidența celuilalt organ al statului: Securitatea.

Care sunt atuurile care au ajutat Biserica Penticostală să supraviețuiască și chiar să crească în vremea comunismului?

Au fost multe elemente care au caracterizat Biserica subterană și care cred că stăruie și azi în anumite contexte ale Bisericii. Astăzi se vorbește despre grupuri de casă, grupuri celulă. Constantin Caraman vorbește despre „ceată”, „fiecare la ceata lui”. Acesta era termenul folosit în anii ‘50, în anii ’60. Biserica era foarte axată pe părtășie. Era o părtășie reală. Era uncontext al suferinței, al riscurilor pe care le implicau toate aceste întâlniri secrete și din pricina aceasta, cei ce veneau la întâlnirile acelea erau gata să sacrifice. Simțul părtășiei creștine era foarte puternic și de aceea când cineva slăbea, exista grupul de casă, „ceata” de care aparținea și care era gata să se roage pentru el, să-l viziteze și să-l ajute să se ridice. Azi ar trebui analizat cu mai multă atenție ce a însemnat acea părtășie. Lucrau împreună, se ajutau unii pe alții. Atunci s-a dus vestea că pocăiții se ajută. Nu exista să sufere cineva și să nu fie de îndată luat sub aripa celorlalți credincioși care erau alături. Se duceau la spital dacă era nevoie, adunau bani pentru operații, făceau tot ce ținea de ei ca să vină în ajutor.

Lucrarea profetică și axarea Bisericii pe darurile spirituale a fost o altă caracteristică de bază a Bisericii Penticostale în perioada interbelică, în perioada de formare a penticostalismului românesc. În momentul în care Departamentul de Stat pentru Culte a început să reglementeze viața Bisericii, acesta a fost primul dintre lucrurile pe care ei le-au avut în vedere: „Trebuie să oprim manifestarea prorocirilor și a glosolaliei”, spuneau ei. Noi am aflat mai târziu, când am mers la seminar, ce este „glosolalia”, termenul din greacă. Ei erau instruiți. Au avut oameni care au studiat bazele teologice ale mișcării penticostale, practicile, și care cunoșteau foarte multe elemente din viața de zi cu zi a Bisericii. Departamentul de Stat pentru Culte a căutat să exploateze toate greșelile care au existat în mediul penticostal. Le-au exacerbat, le-au prezentat ca fiind normă, și apoi erau prelucrate la ședințele pastorale, chiar și în presa laică. Sunt materiale astăzi bine documentate, articole în care se vorbea despre cutare credincios care s-a bazat pe puterea rugăciunii, iar copilul lui nu a mai trăit din pricina asta. În același timp, războiul acesta, pe care l-au dus cu furie împotriva darurilor spirituale arată faptul că Biserica le stătea în cale, adică Biserica era foarte deschisă pentru manifestarea darurilor Duhului Sfânt.

În momentul în care darurile spirituale au fost interzise în biserici, sau au fost limitate în cele mai multe dintre cazuri, toate acestea s-au transferat în Biserica subterană. Chiar dacă se mai întâmpla să existe un program pentru aceasta, puține biserici au mai putut să păstreze stăruința după Duhul Sfânt, nu mai era cadrul acela de libertate în care să se întâmple multe. Însă lucrul acesta se întâmpla de luni până sâmbătă în anumite case, acolo se adunau oamenii la rugăciune și îi putea prinde și dimineața. Era o dedicare la un nivel total, în nopți de veghe. Uneori se puneau pernele în geam pentru că răzbea sunetul afară. Asta i-a făcut pe comuniști să spună că se întâmplă lucruri ciudate în casele respective, dar oamenii se rugau cu fervoare și aceasta mai ales când cineva era arestat pentru Evanghelie. Datele din arhive sunt absolut sublime. Sunt momente în care citești în arhive și îți vine să strigi: „Aleluia!” Era întotdeauna frica de faptul că persecuția s-ar putea înteți, în sensul în care să închidă toate bisericile, să confiște toate Bibliile, să se ajungă la ceea ce s-a întâmplat în China. În momentele acelea, fervoarea rugăciunii creștea inclusiv în întrunirile publice, și comuniștii nu mai puteau să facă nimic. Veneau informatorii și relatau. Am citit rugăciuni – transcrise detaliat – de genul: „Doamne, cum ai fost cu Daniel în groapa cu lei, fă ca și azi vrăjmașul să rămână de rușine.” Și se știa cine este vrăjmașul. Cei de la Securitate notau în paranteză: „Uite, vezi, cutare ne consideră dușman…”

Biserica se ruga cu pasiune, iar credincioșii neînregimentați care ajungeau pe la amvon în momentele acelea foloseau doar texte despre persecuție, despre creștinii din Faptele Apostolilor 5, care s-au rugat de se cutremura casa și Domnul i-a izbăvit. Era un moment în care statul vedea că era o fervoare pe care nu o puteau controla. Cât timp creștinii erau închiși, fervoarea, pasiunea și darurile spirituale erau mai amplu folosite de Biserică.

În România comunistă,începând cu anii ‘70 și cu precădere în anii ‘80, nu au mai fost creștini întemnițați decât ca excepție, nu ca regulă. Au mai fost unul pe ici pe acolo care au fost închiși în anumite situații, însă Departamentul Cultelor și Securitatea și-au dat seama că e mai eficient să-i atragă la colaborare sau să-i compromită, să-i expulzeze din țară, să creeze un asemenea cadru încât oamenii aceia să fie împiedicați să-și facă lucrarea și nu cumva să-i transforme în martiri. Pentru că, de exemplu, când un Richard Wurmbrand ieșea din închisoare, omul acela avea ca un halou în jurul capului, era ca un sfânt coborât din ceruri. Biserica respecta, fără îndoială, un om care fusese 16 ani în închisoare. Omului aceluia, închisoarea îi conferea o autoritate spirituală, era un titan al credinței. Statul și-a dat seama: „Nu facem bine dacă creăm astfel de apostoli, de eroi, de oameni puternici”. Atunci au preferat metoda compromiterii. Există în arhive documente care ilustrează detaliat ce a însemnat munca de compromitere a unor păstori.

Cum poate fi compromis un lucrător?

Este extrem de simplu și atunci a fost la fel de simplu și este la fel de ușor și astăzi. Se lansau zvonuri că avea o viață imorală. Se lansau zvonuri că a folosit în mod greșit finanțele, deși pe atunci era foarte greu de făcut lucrul acesta pentru că nu erau finanțe. (Statul comunist a avut un rol mare în a împiedica bisericile să dezvolte o teologie biblică a zeciuielii. Ideea era: „Nici nu ne trebuie bani. Biserici nu avem voie să construim, misiune nu putem să facem.” Din colectă era suficient să acoperi cheltuielile bisericii. Ajutorarea, iarăși, nu era recomandată de sistemul comunist. Păstorii nici nu prea aveau mare libertate în a folosi fondurile.) Compromiterea îmbrăca și cea mai ridicolă formă. Oamenii Securității lansau zvonul că pastorul respectiv este informator și, în felul acesta ceilalți credincioși se fereau de el, nu mai schimbau informații, nu-l mai invitau la evenimentele mai selecte. Au fost cazuri în care compromiterea a mers până acolo încât au înscenat. De exemplu au venit femei care au depus mărturie despre viața imorală a respectivului păstor, până acolo încât Biserica a trebuit să ia măsuri, și în perioada respectivă nu te puteai apăra, nu puteai să aduci dovezi, să mergi în justiție.

Ce ar trebui să facă cei care s-au regăsit în capitolul care vorbește despre informatori?

Cred că s-a văzut că un astfel de păcat al colaborării cu vrăjmașul – pentru că nu era doar o mișcare politică – este un păcat care are consecințe de natură spirituală mai mari decât și-au dat seama oamenii aceia care au semnat un angajament cu Securitatea comunistă. Uitați-vă la Iuda. Probabil că Iuda nu s-a gândit nicio clipă la consecințele pe care le-ar avea acțiunea lui. Dacă oamenii s-au vândut să facă lucrul acesta, întoarcerea trebuie să fie la fel de radicală. În primul rând, nu vreau să îi acuz pe cei care nu au făcut ei pasul pocăinței pentru că ar fi fost greu sau imposibil pentru ei să parcurgă tot drumul spre casă și să rezolve și problema acasă. Fiul risipitor a plecat de la cocină, a înțeles că are o problemă. A fost un chin al conștiinței, un regret. În cele din urmă a luat decizia bună: se întoarce acasă. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă în momentul în care se apropia de casă, tatăl ar fi spus: „Uite că vine ăsta. Dau drumul la câini”? Desigur că nu ar mai fi existat un final fericit la istorisirea despre Fiul risipitor.

Realitatea este că Biserica nu a fost pregătită, nu a oferit un cadru, nu a transmis un mesaj: „Oameni buni, s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Toți putem cădea. Toți avem slăbiciunile noastre.” Biserica, după Revoluție, ar fi trebuit să spună: „Acesta este locul de carantină unde-i primim pe cei care au trecut prin perioada asta și îi ajutăm să se mărturisească, să analizăm ceea ce s-a întâmplat și în funcție de situația fiecăruia, să putem să dăm niște rezoluții.” După ce am studiat mii de documente, consider că în cazul celor mai mulți reabilitarea s-ar fi putut face integral. Nu am fost nicio clipă omul care să spun: „Cine a avut un angajament de colaborare cu Securitatea trebuie îndepărtat din slujire sau trebuie să suporte alte rigori.” În cazul celor mai mulți, dacă era cumulată cu o pocăință sinceră, mărturisirea ar fi fost de ajuns și ar fi putut să fie acceptați de Biserică fără rezerve. Din păcate nu a existat cadrul adecvat mărturisirii. Suspiciunea a rămas și asta a dat naștere la tot felul de zvonuri. Bursa zvonurilor, presa de scandal, internetul și toate lucrurile astea au creat apoi o avalanșă, în loc să ofere un cadru de renaștere a Bisericii.

Sunt oameni care au plătit un preț, care nu au făcut compromisuri. Cum vedeți acest lucru?

Arhivele continuă să ne ofere multe surprize plăcute. Sunt eroi despre care noi nu am știut, pe care trebuie să-i redescoperim. Sunt mulți astfel de oameni care trebuie descoperiți, și ei pleacă… Îmi doresc ziua aceea în care vom avea o astfel de întâlnire cu oameni care au suferit pentru credință. Mulți dintre ei vor fi foarte în vârstă, dar să-i avem în față și noi, cei din generația tânără, să le spălăm picioarele într-un gest prin care să spunem: „Apreciem ceea ce ați făcut, vă mulțumim. Păstrăm memoria și exemplul vostru ca o pildă pentru generațiile viitoare și căutăm să trăim și noi la înălțimea exemplului pe care l-ați oferit.” Un astfel de gest, făcut cu toată seriozitatea, ar marca un nou început între generațiile din România.

Această carte despre trecut este o provocare pentru viitor…

Dumnezeu ne-a scos din perioada comunistă, din calvarul acela, cum îl numea Sergiu Grosu: „calvarul României creștine”. În perioada aceea au fost și năravuri, au fost și deprinderi care s-au agățat de noi și de care trebuie să fim conștienți. După căderea comunismului, în România, multe lucruri au rămas la fel, multe lucruri nu s-au clintit niciun milimetru. Altele s-au clintit pentru o perioadă scurtă și păreau că merg într-o revoluție, care ulterior a fost din nou confiscată de aceeași mentalitate. Nu mă refer la aceiași oameni. Mă refer la aceeași mentalitate, aceleași metode, aceleași apucături din firea noastră pământească.

Există o posibilitate, după 45 de ani de comunism, ca Biserica să-și reevalueze metodele, mentalitatea, abordarea pe care o are vizavi de mandatul pe care l-a primit de la Dumnezeu. Biserica este chemată să aducă împărăția lui Dumnezeu pe pământ, să aducă valorile împărăției lui Dumnezeu. Noi nu am fost creați de Dumnezeu pentru ca în adunările pe care noi le-am construit, și le facem mai frumoase și mai mari de când a venit libertatea, doar între cei patru pereți să ne manifestăm viața noastră spirituală, iar peste săptămână, în cadrul unei societăți, să revenim la viața de zi cu zi. Dumnezeu a chemat Biserica, în primul rând, pentru societate – o cetate așezată pe un munte înalt a cărei lumină este vizibilă în societate. După 25 de ani de comunism, Biserica încă nu și-a regăsit vocația prin care să transmită într-un mod elaborat, aplecat spre provocările actuale: „Sunt aici pentru a sluji societatea, pentru a aduce vindecare, restaurare, pentru a înnoi societatea.”

În afară de a cunoaște istoria Bisericii în perioada comunistă, de ce e importantă cartea?

Ceea ce consider că este cel mai important se află în ultimele două capitole: Ce facem cu istoria aceasta? Cred că avem nevoie de o reformă care trebuie să se manifeste pe trei paliere: o reformă morală, o reformă organizațională și o reformă spirituală în viața Bisericii. Cred că reforma aceasta pe care o propun o reclamă situația actuală și urmările produse de cei 45 de ani de comunism. Cred că reforma aceasta trebuie să fie ceva intenționat, pregătită cu multă atenție și ceva care să poată fi de durată.

Din punct de vedere instituțional, am documentat, cred, suficient de clar de ce nu mai putem să păstrăm sistemele de conducere concepute de comuniști. Cel puțin pentru Biserica Penticostală, în 1950-1951 când a început efectiv să funcționeze cultul penticostal prin decretul care s-a dat, atunci s-au construit instituțiile noastre care au avut în spate umbra și supravegherea unui sistem. Noi trebuie să înțelegem că a căzut comunismul, că au trecut atâția ani de atunci. Ar trebui să ne uităm și să spunem ce este relevant azi pentru ca Biserica să poată în societatea de astăzi să reprezinte valorile creștine, să răspundă unor fenomene. Emigrarea, avorturile, căsătoriile între persoane de același sex și toate celelalte provocări cu care avem de-a face astăzi, nu mai spun despre ceea ce reprezintă internetul pentru societate și înstrăinarea, toate acestea ar trebui să fie preocuparea unei instituții care să poată să pregătească, să echipeze slujitorii să ofere soluții, instrumente. Poate sună idealist pentru unii, dar nu cred că sună prea încântător să spunem: „Avem niște instituții construite de ambasadorii sovietici.” O reformă instituțională este absolut necesară.

O reformă morală? Toată România suferă încă. Slavă Domnului că justiția a început să prindă curaj în ultimii ani, dar reforma morală trebuie făcută încă în rădăcină

și Biserica are nevoie de o astfel de reformă. Din punct de vedere moral, comunismul a distrus valorile și le-a călcat în picioare. A fura era o virtute pentru că furai de la statul care te-a furat pe tine. Chiar și lenea a fost ridicată la rang de virtute. Au fost ani în care necinstea și neîncrederea erau nota dominantă. Biserica, în perioada comunistă, a reușit să fie deasupra societății, când vorbim despre masa mare a credincioșilor, pentru că trăiau sub amenințarea persecuției. Oamenii erau mult mai serioși cu credința lor în Dumnezeu. Societatea, în schimb, a fost foarte afectată de valorile pierdute, risipite. A fost un decalaj. N- am știut să păstrăm diferența aceasta și acum lucrurile, din păcate, s-au cam echilibrat.Biserica ar trebui să se gândească ce facem pentru ca, în contextul actual, să fim sarea și lumina din societate. Putem folosi cuvântul “relevanță”, deși a fost folosit pentru a arunca la coș ce era vechi. Nu sunt pe principiul acesta, sunt multe lucruri frumoase pe care Dumnezeu le-a făcut în trecut, pe care trebuie să le recunoaștem și să le apreciem. Dar relevanța ca idee și concept este într-adevăr de apreciat.

Biserica în general a fost deasupra societății din punct de vedere moral, însă lucrurile au stat rău în fenomenul colaborării cu Securitatea. Unii oameni cu influență, oameni ordinați cei mai mulți dintre ei, au acceptat un compromis. Până nu acceptăm că acel compromis este în esență împotriva voii lui Dumnezeu, avem o problemă foarte gravă. Biserica ar trebui să aibă un set de valori care să fie întotdeauna bazat pe ceea ce spune Dumnezeu că este bine sau rău. Din păcate a existat după Revoluție un curent puternic promovat de cei care au avut probleme în trecut și care au încercat să ne învețe că albul e negru și că negrul e alb.Trebuie o reformă morală la nivelul acesta: să recunoaștem păcatul ca atare, să ne pocăim de el și să putem să mergem înainte.

În mediul bisericesc, instituțiile, după Revoluție, au avut toate o zvâcnire a libertății în anul ‘90-’91. A fost perioada în care s-au lansat idei noi, proiecte noi. Însă în mediul bisericesc ne-am întors iarăși la aceleași discuții sterile, la aceleași preocupări de a construi o instituție și nu să împuternicim Biserica să fie vocea care în societate să reprezinte valorile împărăției lui Dumnezeu. Nu ne-am gândit mult cum să facem instituția aceasta a cultelor să fie o voce puternică în societate. Dacă n-am avut timp să vedem ce poate Biserica să facă în fața unei avalanșe de filozofii păgâne care vin din toate direcțiile, atunci avem o problemă.

Biserica trebuie să-și mute focalizarea de pe instituție pe individ. Trebuie să vorbim despre ce poate astăzi să facă Biserica pentru a încuraja manifestarea darurilor spirituale de către indivizii care alcătuiesc Trupul lui Hristos, de către membrii bisericii. Ce putem să facem pentru a împuternici tânărul acela care pleacă la universitate, să fie un reprezentant al împărăției lui Dumnezeu? Ce putem face să o împuternicim pe sora care merge să lucreze într-un atelier de croitorie? Biserica trebuie să se uite la om, la individ și la ce poate să facă să aducă valorile împărăției lui Dumnezeu în viața acelor oameni. Pentru mine ca păstor e mult mai mare satisfacția când aud despre un frate sau o soră din biserica noastră care s-a dus la spital și a stat de vorbă cu oamenii, s-a rugat pentru ei și Dumnezeu a folosit-o. Mulți astăzi își pun întrebări serioase: Ce trebuie făcut ca Biserica să devină eficientă? Ce putem face ca Biserica să devină sare și lumină? Există un regres la capitolul acesta. Mă bucură întotdeauna când văd oameni frământați, chiar dacă încă nu au răspunsul adecvat, pentru că Dumnezeu îi va da unuia la momentul potrivit un gând mult mai bun și mai înțelept decât cel pe care îl am eu și astfel să vină trezirea și înnoirea prin ceea ce face Dumnezeu prin respectivii.

Ar trebui ajustat modul în care oamenii sunt pregătiți să fie sare și lumină în afară?

Acum avem un război diferit. În comunism știam cine este dușmanul, cum arată, ce vrea să facă. Îi știam ideologia. Ne-o spunea în fiecare zi, ne bătea la cap cu ea de când eram pionieri și șoimii patriei. Știam ce vrea comunismul să facă din om și era foarte ușor să ne pregătim să răspundem. Acum, dușmanul e atât de subtil! Se îmbracă în atâtea haine și e prezent în atâtea straturi ale societății, are atâtea voci, atâtea mesaje, încât cei care predică Evanghelia ar trebui nu doar să nu cadă în capcana rutinei, prin predici auzite sau reluate. Ar trebui să devenim cei mai fini analiști ai fenomenelor care afectează societatea de astăzi, pentru ca apoi să putem veni cu Biblia și să oferim soluții. Nu poți să fii relevant până când nu ești un fin analist al societății.

vasilica croitor carte rascumpararea memorieiMă îngrozesc și mă tulbură când citesc astăzi pe internet problemele pe care le au teologii noștri români. Ei discută despre calvinism și despre arminianism. Ei cred că asta este problema care afectează astăzi Biserica, dar sunt oameni care nu înțeleg ce se întâmplă cu copiii lor care butonează pe internet de dimineață până seara și care sunt rupți de lumea în care trăiesc, care nu mai au nicio resursă adecvată ca să facă față piedicilor și tendințelor din societate. Când suntem atât de inadecvați, atât de nepotriviți, atât de decalați față de starea societății… Predicile dacă nu sunt în mers cu realitatea din societate, riscă să ne înstrăineze, să pregătească oameni nepregătiți pentru a face față atacurilor la care sunt expuși. Sunt mulți învățători străluciți care pot să transmită cunoștințe foarte frumoase, dar care nu-i echipează pe oameni și nu-i împuternicesc. Aceștia sunt doi termeni la care țin foarte mult: „a echipa” și „a împuternici”. După fiecare slujbă de duminică, nu după program, după slujbă, asta îmi doresc să știu: că oamenii sunt echipați și că sunt împuterniciți, că ei se duc în puterea pe care au primit-o și sunt gata să împlinească o misiune pentru împărăția lui Dumnezeu.

Sunteți bucuros că Dumnezeu v-a încredințat nașterea acestei cărți?

Anii în care au fost „durerile nașterii” n-au fost ușori. Au fost multe momente de cumpănă în care mă întrebam și mă certam cu Dumnezeu: „Doamne, de ce trebuie să fac eu asta?” Generația tânără a abordat foarte deschis subiectul. Am văzut că au nevoie de asta, și în final, știu că deși s-au spus multe lucruri despre carte, rămân cele scrise. Ceea ce este scris constituie un material de studiu pentru generațiile care vor veni. Ele vor și hotărî dacă e bună abordarea.

Vă recomandăm să comandați cartea “RĂSCUMPĂRAREA MEMORIEI”:
0744.623.909, comenzi@succeed.ro, www.succeed.ro


Calea Adevarul si Viata 487 – Rascumpararea memoriei 1/2 – cu pastor Vasilica Croitor


Calea Adevarul si Viata 488 – Rascumpararea memoriei 2/2 – cu pastor Vasilica Croitor

 

Posted in carti, CNSAS, comunism, cultul penticostal, eroi ai credintei, Europa Libera, informator, persecuție, politice, Radio Europa Libera, Uncategorized | 9 comentarii

El și-a descoperit misiunea, o nouă carte de Cameron Wilson


Cu bucurie vă anunțăm lansarea în limba română a unei cărți absolut speciale despre lucrarea misionară care a fost lansată în România prin viziunea și slujirea unui special om al lui Dumnezeu, CAMERON WILSON.

Cameron Wilson

Cameron Wilson

Cartea El și-a descoperit misiunea poate fi comandată prin sistem ramburs:  comenzi@succeed.ro sau telefon la 0744 623909.

Cameron a fost folosit de Dumnezeu într-un mod extraordinar pentrua  mobiliza bisericile române, în special cele penticostale, la misiunea externă. Cartea aceasta autobiografică ne va ajuta să înțelegem modul în care Dumenzeu l-a pregătit timp de 60 de ani pentru ca la cădearea Cortinei de Fier să vină în România și să ofere o direcție extrem de clară în domeniul misiunii externe.

Cameron Wilson a plecat în veșnicie în data de 31 ianuarie 2o15.

Posted in Uncategorized | 4 comentarii

Moștenirea lăsată de CAMERON WILSON


Am un vis

Imagine | Posted on by | 6 comentarii

Tragismul momentului Kairos pierdut – Guest post, Nicolae Iacob


Avem un președinte care a câștigat alegerile după ce majoritatea zdrobitoare a analiștilor politici, a jurnaliștilor, a prezicătorilor, a baronilor din închisori sau oamenilor de bun simț, îl dădeau drept învingător pe contracandidatul său.

Presa din Germania, ca și cea din alte țări de altfel, descrie alegerea președintelui României ca fiind o mare și neașteptată surpriză.

De ce să nu o recunoaștem, este o surpriză și pentru noi, creștinii evanghelici, cei care am sperat și, cu o credință firavă, temându-ne să nu cădem într-un ridicol triumfalism, ziceam: „doar Dumnezeu mai poate să facă un miracol”.

Dacă un om care la întrebarea „Care este cartea dumneavoastră de căpătâi?” răspunde fără ezitare „Biblia”, câștigă alegerile prezidențiale într-o țară în care TOATE sondajele de opinie îl dau învingător pe contracandidatul său, pentru mine este limpede și dincolo de orice îndoială că acolo este Degetul lui Dumnezeu.

De aceea cred, la fel ca și voi, că Dumnezeu a făcut un Miracol.

Orice miracol de acest gen al lui Dumnezeu este un moment Kairos. Orice miracol al lui Dumnezeu are un scop precis: mai mulți oameni să creadă în El și să fie mântuiți.

Ce este momentul Kairos?
Conform Wikipedia, Kairos este un cuvânt din greaca veche, care semnifică „momentul potrivit sau oportun”, „șansa”, „un punct în timp în care schimbarea este posibilă”. Spre deosebire de chronos, care desemna la greci timpul secvențial, fizic, cantitativ, măsurabil, kairos desemnează timpul calitativ, momentul privilegiat al acțiunii, al istoriei, al împlinirii personale etc.

Aproape tot omul credincios are harul de a traversa o dată, de două ori sau poate de trei ori în viață, un moment Kairos al națiunii lui.

Momentul Kairos al anilor ’90
Unii dintre noi am experimentat un moment Kairos extraordinar în anii ’90. Era așa o sete și o foame după Cuvântul lui Dumnezeu… Oamenii se săturaseră de comunism. Era libertate. Se vestea Evanghelia pe stadioane și mulți veneau pe scenă să cunoască mai mult despre Dumnezeu. Se predau. Nici ei nu știau cui. Se predau lui Dumnezeu, se predau nouă, celor care îi chemam, așteptau de la oamenii lui Dumnezeu ceva din ceea ce timp de 50 de ani le fusese furat și interzis să cunoască.

Momentul Kairos al anilor ’90 s-a prelins încet pe zidurile bisericii care n-a știut să exploateze eficient miracolul foamei și setei după Dumnezeu, iar din puternicul val creat de Dumnezeu în România, au rămas doar noii credincioși aduși de forța inerției între cele patru ziduri ale bisericilor locale. În timp ce unii tineri și vârstnici entuziaști au făcut eforturi notabile pentru ca, după cum în pildă spunea Mântuitorul, mii de pești să se încurce prin năvoadele noastre, alte zeci de mii au scăpat prin găurile mari și dese.

Noi, Biserica generației adolescenților și tinerilor din anii ’90, am ratat un moment Kairos al vieții noastre. Cred și afirm în modul cel mai serios că ar fi de-a binelea tragic să mai ratăm încă unul.

Momentul TĂU Kairos
România traversează acum, la sfârșitul anului 2014, un nou moment Kairos. O mare mulțime de oameni bucuroasă crede că aceste alegeri înseamnă cu adevarat înfrângerea comunismului, încheierea unei epoci și începutul alteia noi.

Atitudinea unor ierarhi care au dovedit că dumnezeul lor este banul, prin faptul că s-au implicat fără perdea și împotriva propriilor lor canoane în susținerea unui candidat ce simboliza furtul, minciuna și corupția, a stârnit un val de dezamăgire și repulsie într-un segment major susținătorilor bisericii tradiționale. O largă majoritate a intelectualității, scriitori, filosofi, jurnaliști, oameni de cultură, artă, sau sportivi s-au mobilizat susținând un candidat despre care se știa că una din „vinovățiile” sale principale era faptul ca avea drept religie credința creștină protestantă.

Timp de zeci, dacă nu sute de ani, termenul protestant a însemnat „sectar”, „lumini stinse”, „doar n-ai înnebunit să mergi la proștii ăia…”. Atunci când sensul termenului ajunge aproape peste noapte să însemne „seriozitate”, „competență”, „verticalitate”, „corectitudine”, „speranță”, poți concluziona în mod sigur că trăiești un moment Kairos.

Într-un moment Kairos, întregul Trup al lui Hristos trebuie să-L mărturisească pe El. Fără agresivitate, într-un mod cultural, cald și relațional. Vorbind și cântând Evanghelia lui Hristos în limba și cultura română. Capitalizând sărbătorile. Din fiecare dintre ele să facem un prilej pentru vestirea minunilor Lui. Ridicând la rang de cinste un model Iohannis (sau de ce nu, Siluan): transparență, curaj, verticalitate. Conștientizând cu toții că mărturisirea personală prin faptă și vorbă nu poate fi înlocuită cu nimic. Reîntorcându-ne la trăirea creștinismului în grupurile mici și dezvoltând un model românesc de ucenicie și instruire de lideri ai Bisericii lui Hristos. Totul scăldat într-un spirit de jertfă.

Mă doare că generația mea a pierdut deja un moment Kairos.
Am aruncat vina pe bătrânii noștri și aceștia au luat-o, în tăcere, asupra lor.

Ce facem astăzi, când noi înșine am devenit diaconi, prezbiteri, păstori, evangheliști, membri în comitete, lideri de opinie și președinți de sisteme? Oare nu pentru o astfel de vreme ne-a dat Dumnezeu influență asupra a zeci, sute sau mii de oameni din jurul nostru?

În lumea în care trăim, mulți dintre frații noștri din Biserica Prigonită sunt asupriți, chinuiți și omorâți doar pentru că-și permit să vestească Cuvântul lui Hristos. Haideți să ne mobilizăm acum, noi și bisericile noastre, pentru a-L vesti pe El într-o țară liberă, într-un moment Kairos.

Nicolae Iacob, pastor
Betel Constanța

Posted in Uncategorized | 12 comentarii

De ce îl susțin de această dată pe Iohannis


În general, clasa politică românească post decembristă m-a dezamăgit profund, fiind cu fiecare an tot mai străină de valorile pe care le consider esențiale în calitate de cetățean, de creștin, de om. Totuși, nepăsător nu sunt la ceea ce se întâmplă în sfera politicului. Am prins acest „microb” în studenție când ziarele cu pagini mari, de vreo jumătate de metru pătrat, se citeau de la prima pagină până la mica publicitate. De atunci tot caut să fiu la curent cu mersul politicii românești. Uneori mi-am exprimat opiniile mai direct, alteori am stat mai rezervat, cum a fost și anul acesta înaintea primului tur. Adesea mi-a fost foarte greu să mă poziționez când alegerea a fost mai degrabă dintre răul cel mare și cel mic.

Sunt câteva lucruri destul de serioase care m-au făcut să nu votez pentru Iohannis în turul I. Continui să cred că dreapta putea să vină cu soluții mult mai bune. Sunt cel puțin 3 variante care ar fi putut să îl scoată pe Ponta pe tușă din prima dezbatere electorală. Dar în timp ce dreapta a venit cu un candidat slab, stânga s-a prezentat cu cel mai slab candidat de la Revoluție încoace. Slăbiciunile arătate de acesta sunt la fel de multe precum lista „personalităților” PSD citită de Iohannis  (aceea cu corupții protejați de Ponta). Enumăr aici doar câteva:

– Victor Ponta este omul care a reușit într-o scurtă carieră de prim-ministru să dovedească o sete de putere pe care nu au arătat-o nici Adrian Năstase și Traian Băsescu la un loc.

– Distrugerea sau confiscarea instituțiilor pentru mașinațiunile sale politice: Avocatul Poporului, Monitorul Oficial, Consiliul Național al Audiovizualului, Comisiile din Ministerul Educației care au avut de-a face cu cercetarea plagiatului, Arhivele Naționale, ICCMER, Institutul Cultural Român, INS etc.

– Susținerea fără perdea a politicienilor corupți, desigur. Și reversul fiind adevărat, Ponta beneficiind de multă susținere din partea corupților.

– Înverșunarea cu care a subminat actul de justiție, promovând Codul Penal găunos și refuzând să îl corecteze, astfel că a scurtat pedepsele multor vinovați de corupție. La fel, a refuzat să scoată legea amnistiei din Parlament și a lăsat PSD să împiedice actul de justiție în cazul parlamentarilor corupți.

– Seninătatea cu care și-a susținut nevinovăția deși este clar a dobândit doctoratul prin fraudă. Cu aceeași seninătate ne spune că este președintele care unește, neuitând să împartă mereu, cu înverșunare, societatea în băsiști și restul, în ortodocși și restul, în români și restul…

– Tot cu aceeași seninătate ne-a spus că una votează în calitate de prim-ministru, iar alta în calitate de parlamentar; că partidul său a decis amnistierea, dar el nu știa de asta ș.a.m.d.

– Înhămarea BOR ca întreg, dar și a unor părți din alte culte, la căruța lui electorală. Pomenile electorale de anul acesta au însemnat înghețarea unor investiții esențiale pentru dezvoltarea țării.

– Apropierea de Rusia și China într-un moment în care principalul pericol extern pentru România vine tocmai dinspre Rusia.

– Incapacitatea de a rosti o frază fără a rosti și cuvintele Băsescu sau USL, uitând că următorii 5 ani ar fi trebuit prefațați de o campanie electorală în care să își prezinte viziunea pentru România.

– Călcarea legii din postura de magistrat, activând în serviciile secrete.

– Blocarea accesului la vot pentru majoritatea românilor din străinătate, susținerea pentru redefinirea familiei, susținerea pentru Radu Mazăre, lansările de pe stadion în stil ceaușist și propaganda care îmi aduce aminte de alte vremuri etc.

În aceste condiții voi vota cu Iohannis. Voi aștepta apoi până duminică seară să văd dacă românii s-au lăsat copleșiți de aparatul imens de propagandă al „Partidului” care se vrea Partid-Stat, sau au reușit, la 25 de ani de la Revoluție, să dovedească mai mult simț civic – venind la vot, și discernământ politic – votând candidatul dreptei.

Posted in Uncategorized | 17 comentarii

Congresul Electiv al Cultului Creștin Penticostal


2014-11-07 09.39.36

Imagine | Posted on by | 9 comentarii